Costumele „My Fair Lady” sunt semnate de Oana Botez, fiica poetului și prozatorului Demostene Botez. Stă la New York de 16 ani, unde lucrează ca designer şi scenograf şi predă artă în Boston. Este premiată pentru arta sa, are o viaţă tumultoasă şi este, inevitabil, atinsă de aerul newyorkez. Se autodefineşte ca fiind „adrenaline junkie”. A conceput 200 de costume pentru această producţie.

– Crezi că musicalul prinde în România?

– Eu cred că prinde orice, în momentul în care există calitate. Din acest motiv vin să lucrez cu Răzvan Dincă de fiecare dată, pentru că el a adus un nivel internaţional acestui tip de spectacol, îl respect foarte mult şi am încredere în el.

– Ai venit tocmai din New York să lucrezi la „My Fair Lady”. E cam departe, adică New Yorkul nu este chiar cel mai apropiat oraş de Bucureşti.

– Pentru mine distanţele sau timpul şi-au pierdut demult definiţiile sau însemnătatea. Eu trăiesc cam aşa: predau în fiecare săptămînă la Boston, la MIT (Massachusetts Institute of Technology), care e la 5 ore de New York. Lucrez în Oregon, San Diego, colaborez cu Bucureştiul, zbor înapoi la New York. Eu cam aşa trăiesc. Câteodată ajung acasă doar ca să-mi schimb bagajul pentru ca în câteva ore să fiu din nou în avion. Dar sunt tipul „adrenaline junkie”. Nu înseamnă că e sănătos, dar deocamdată sunt fericită.

– Cum ai lucrat costumele entru acest spectacol? Cum sunt?

– Mai contemporane şi mai stilizate. A fost o provocare, recunosc, pentru că în România suntem obişnuiţi să lucrăm mai ales la teatrele de stat care au ateliere. Aici am avut câţiva sponsori, mai ales pentru costumele bărbăteşti însă le-am mai modificat puţin, dar la fete, costumele au fost toate croite de cei cu care lucrez în mod normal.

– Cu cine?

– Cu Dana Georgescu care are atelierul ei şi cu care Răzvan Dincă mi-a făcut cunoştinţă. Am lucrat cu ea şi la operetă, mă ştie, ştie cum lucrez, am făcut o echipă foarte bună.

– Ce concept ai folosit pentru realizarea costumelor?

– Există o anumită linie pe care am urmat-o. Inspiraţia a fost fireşte de la 1900, dar adaptarea este contemporană. Diferenţa aceasta dintre clase, războiul dintre ele care se regăseşte în „My Fair Lady”, au fost sugerate din perspectivă modernă. Aşa a vrut regizorul, aşa şi-a dorit.

– Ce texturi ai folosit?

– Catifele, mătăsuri şi foarte multe flori – de la imprimeuri până la flori tridimensionale.